Principii strâmbe pentru un stat drept

În ce hal am ajuns noi, românii!

O ură extremă (desfigurantă) se poate citi pe numeroase chipuri schimonosite de încrâncenare ale unor așa-ziși apărători ai statului de drept. Trăim într-o societate în care opțiunea politică este hulită, iar înjurătura a devenit axă a ideologiei politice. Vai de noi, dacă termenul „muie” a ajuns contraargument în fața adversarului politic. Într-o anumită măsură, poate fi explicată și această atitudine: strigi „muie”, când nu ai niște argumente solide cu care să-ți susții punctul de vedere; strigi „muie”, când ai competențe lingvistice reduse și nu găsești alte cuvinte pentru a-ți exprima părerea; strigi „muie”, când nu ești capabil să critici constructiv și să oferi alternative.

Totuși, dincolo de aceste aspecte, dacă înjurătura a devenit slogan, valorile democratice încep să se surpe. Ne batem cu pumnii în piept că apărăm statul de drept, dar nu putem accepta opțiunile politice ale celorlalți. Dacă ești pesedist, cică ești lipsit de educație; dar dacă strigi „muie”, cum ești? Dacă faci un miting de susținere a PSD-ului, ești „ciuma roșie”; dar dacă tu nu poți respecta opțiunea politică a celuilalt și îl jignești, crezând că deții adevărul absolut, cum ești? Într-un stat democratic, orice partid politic are dreptul de a organiza legal mitinguri, de a-și promova ideologia, programele. Să accepți pozițiile politice diferite (cu care nu trebuie obligatoriu să fii și de acord) ține de corectitudinea politică.

Așadar, poate ar fi cazul să renunțăm la scrâșnitul  din dinți când altul este simpatizantul unui anumit partid, să redescoperim toleranța și bunul-simț. Ar trebui să învățăm să respectăm legitimitatea votului. De fapt, tocmai aici este ironia: rezistenții tineri (și nu prea), dar mai ales liberi, cei care luptă pentru statul de drept, vor schimbarea politică prin ieșit în stradă, prin violență verbală și nu numai, prin constrângeri externe (presiuni politice ale ambasadelor ș.a.). Și sunt conduși în lupta lor pentru un stat drept de principii strâmbe: dacă nu ești cu ei, ori ești prost, ori ești de la țară, ori ești manipulat de Antena 3.

Vrem un stat de drept numai la nivel declarativ, căci abuzurile din justiție nu ne deranjează, iar încercările de corectare a acestora sunt văzute, paradoxal, drept subminare a statului de drept.

Acesta să fie oare statul nostru democratic, de drept?

Când doi se ceartă, ... cine pierde?

(sursa fotografiei: http://www.romaniamama.ro/)

    Pe Mediafax.ro, apare următorul titlu:

Ponta: Problema USL nu mai poate fi rezolvată de doi oameni/ Antonescu: Opţiunea lui Ponta e clară, vom convoca DP marţi pentru a decide IEŞIREA din Guvern. (23.02.2014)

   Conform cunoscutului proverb, când doi se ceartă, al treilea câștigă. Desigur, Băsescu va câștiga fără discuție în urma conflictului fără soluție politică (dorită) dintre Antonescu și Ponta. Problema este dacă USL-ul își dă seama că are numai de pierdut din cauza ruperii sale. Din câte se pare, nu! 

    La o primă vedere (care de multe ori este și cea mai clară), Antonescu ar dori ieșirea de la guvernare, prin propunerea lui Klaus Jonannis pentru cele două funcții-pachet: ministru de interne și vicepremier. Lui Ponta se pare că îi convine această situație, căci presiunile din partidul său își vor găsi în sfârșit răsuflarea. Problema este că, în urma acestui joc politic (profitabil doar în aparență pentru cele două tabere), există un pierzător și un câștigător. 

   Pierzătorul este indiscutabil electoratul USL, care se vede fără obiectul votului și fără vreo motivație pentru a mai vota vreodată. Prin extensie, pierzătorul în sine sunt partidele PSD și PNL.

    Câștigătorul (fără vreo luptă directă) este pachetul T.B. + PMP, nu?

Țiganii cu doi regi, noi cu un președinte?

    În ultima săptămână, moartea "regelui" Cioabă a fost centrul dezbaterilor din mass-media românească. Poate prea mult, dar dacă poporul vrea ţigăneală (şi asta au arătat-o ratingurile), de ce să n-o aibă?! N-are niciun sens să mai comentez absurdul evenimentului în sine (moare unul, vin doi: "A murit regele, trăiască regii!"), însă toată abrambureala aceasta ar putea avea un aspect constructiv. 

   Dacă ţiganii au doi "regi" (unul naţional şi altul internaţional), noi de ce nu am avea doi preşedinţi? Da, da, aţi auzit bine. În plus, un post ar fi deja ocupat. Traian Băsescu ar merita să fie preşedinte internaţional, că tot a avut diaspora un rol important în realegerea sa. Rămâne să vedem cum procedăm cu preşedintele naţional...

 

 

Recunoașteți personajele?

Puțoiul

   Din întâmplare, zilele acestea, am dat peste o poezie de-a lui Arghezi, al cărei mesaj mi s-a părut unul cât se poate de actual. Titlul Puțoiul este destul de sugestiv, fiind exprimat  printr-un substantiv care surprinde foarte plastic ideea de putere lipsită de consistență, dar manipulantă.

   Iată mai jos frumoasele versuri:

"Stricaţi de la născare, din mâzgă, toţi nerozii

Fac pe cuceritorii, Cezarii şi Irozii,

Dar tu, popor cuminte, cum nu ştii să-i împiedici

Şi să-i trimiţi să fie cătaţi la cap de medici?

În loc de tron şi sceptru, măcar de cauciuc,

Închide-i între regii-n halat, din balamuc.

Un prost, un bleg, şi-un gângav păstraţi pe tron, şi voi

Şi ţara vi-i purtată de nas de un puţoi."

                                    (Tudor Arghezi, Puţoiul)